Mi-am dat seama că eu sunt omul dulcețurilor cât de cat unicate. Nu-s unicate-n idei, dar sunt dulcețuri experimentale pe care cumva le-am preparat câte o singură dată și nu m-am mai întors la ele. Au ieșit bune, parol, dar sunt idei precum dulceața de kiwi, dulceața de smochine cu miere sau dulceața de ardei iuți. Și li se mai alătură una nouă: marmelada picantă de kumquat.
Fruct de care nu-s de regulă atrasă. Până când îl văd într-o caserolă singurică-n supermarket și plec cu el acasă convinsă că aș fi om rău dacă l-aș lăsa acolo. Dar de-aici a plecat povestea marmeladei picante – de la caserola aia de 300 grame de kumquat cu care m-am trezit în bucătărie într-o dimineață. Am aprofundat subiectul kumquat pe Internet și-am tras repede o concluzie: mai mult de-un borcănel de marmeladă oricum n-am cum să produc.
Am folosit cam așa:
- 300 grame de kumquat
- 250 ml apă
- sucul de la o lămâie
- 250 grame zahăr
- 1 linguriță fulgi de chili
- un praf de sare
M-am pus ambiția și-am spălat bine fructele, le-am tăiat în sferturi și le-am curățat apoi cât de bine am putut de pielița albă din interior, cât și de sâmburi. Nu cred că îmi voi mai recupera acea oră din viață așa că sfatul meu sincer este să le lași acolo căci marmelada va ieși la fel de bună și cu ele înăuntru.
Într-o crăticioară mică, am transferat fructele, apa, zahărul, sucul de lămâie, sarea și fulgii de chili – practic toate ingredientele – și le-am lăsat să se marineze împreună pentru 15 minute. Apoi am pornit focul sub crăticioară și le-am lăsat să dea în clocot pentru cinci minute. După alea cinci minute, am redus focul la minim și-am mai gătit marmelada încă o oră și jumătate, amestecând aproape constant. Gen din bucătărie n-am mai ieșit în bucata aia de timp.
Și-am oprit gătitul marmeladei pe când devenise atât de densă și concentrată încât îmi învăluia toată lingura de lemn în melasa în care se scălda. Și-am transferat-o într-un borcan sterilizat și-am început s-o servim dimineața și seara, cât de repejor posibil, ca pe o marmeladă pe care nu o ajuți cu niciun conservant alimentar.
Cu ce am servit-o? Eh, cu un camembert copt cu rozmarin și usturoi? Îhîm. Da.
*foc nu mai am de aproximativ trei luni de zile când am decis să schimb aragazul clasic pe o plită cu inducție
**best decision ever
