14 ani de când sufeream de pe urma unui genunchi accidentat. 6 săptămâni de kinetoterapie zi de zi. Și două ore și jumătate în operație, sub efectul rahianesteziei. Sunt câteva dintre bucățile de timp ce-au rămas cu mine după toată experiența asta de om accidentat stupid în timp ce căsca gura la un show de break dance în 2003.
14 ani de dureri pe care nu am știut să le explic părinților și nici doctorilor. Dureri cronice care îmi deranjau zilele fără nicio avertizare. Pulseuri de durere pe care am învățat să le țin pentru mine căci nu mai aveam chef să mai explic altcuiva nou ce, cum și de ce mă doare. Excursii la munte petrecute-n cabană. Pârtii coborâte cu ochii în lacrimi fierbinți scurse la minus 3 grade. Excursii și experiențe ratate pentru că nu-s în stare. Excursii și experiențe cărora nu am mai acceptat să le spun nu și de care m-am bucurat în durere. Seri la rând petrecute-n casă cu una ori două genunchiere, cu pungi de gheață sau pungi calde cu nămol, după caz.
Și-apoi 8 luni în care m-am angajat să lucrez în propriul meu interes. Să trec din programări în programări, din RMN-uri în tomografii, în apeluri și mail-uri cu asistente de ortopezi și un tur 180 de grade al curcubeului de emoții speranță – deznădejde. Bani aruncați și-n stânga și-n dreapta în speranța că la un moment dat nu vor mai conta. Păreri cerute pe Facebook. Doctori căutați din cunoștințe. Zboruri de-o zi în celălalt capăt al țării. Toate toate pentru că în sfârșit îmi făcusem timp în agenda mea de om ocupat ca să mă ocup în sfârșit de durerea mea zilnică.
Și-apoi o promisiunea de te pot face bine, dar trebuie să mergi zi de zi la kinetoterapeut. Șase săptămâni petrecute în numele promisiunii, la kinetoterapie, magnetoterapie, terapie cu laser și curenți și-alte prescurtări de lucruri pe care trebuia să le bifez. Urmate de o așteptare îndelungată în care am așteptat un telefon care să-mi zic când să vin. Și-alte șase săptămâni la început de 2018 petrecute tot cu gândul acolo, la ziua aia care mi-a fost aleasă. Alte șase săptămâni în care am lăsat munca în ordine, proiectele încheiate, cățelul extra mângâiat, casa în liniște și o sticlă de Cola-n frigider care să mângâie nițel un om ce se-ntoarce singur la acea casă lăsată în prea multă liniște.
Și apoi dimineața celor două ore și jumătate petrecute în operație. Petrecută-n lacrimi, în taxi. În care-am semnat un contract mai lung decât cel la singurul credit pe care l-am luat vreodată. În care am înlemnit într-o antecameră în care am învățat ce sunt alea șosete compresive și-n care am semnat orice acord de anestezie și pericole de anstezie posibile. O cameră de operație la 19 grade și eu, într-o coajă de bumbac ușor, crăpată la spate. O injecție în șira spinării. Și un tremurat care era fie de la cele 19 grade, fie de la prea multe emoții care nu mai știau pe unde să scape. Un calmant mai târziu. Și două treimi din operație dormite. Un sfârșit de anestezie care se încăpățâna să treacă prea repede. Și un ciocan resimțit în genunchiul meu deschis, niște cusături și împinsături care n-aveau cum să fie pe propria mea carne, dar erau. O plimbare pe-un pat mobil ca-n filme, când tot ce vezi este tavanul rânjind înapoi la tine și luminile lăsând dâre albe în urma lor.
M-am trezit apoi într-o cameră. Mi-am controlat emoțiile. Mi-am promis că durerile ce vin sunt ultimele. Mi-am jurat că e propria mea lecție de tras învățături. Că sunt mai mult decât un om acoperit de cinci cicatrici, o orteză și două cârje. Că o să fac ceva cu noul descoperit curaj de a-mi face singură injecții în burtă și cu noua răbdare învățată de la ultimele două nopți nedormite. Că o să conteze totul. Doar că întâi îmi acord tot timpul din lume să-mi revin ca la carte, să dorm și să citesc și s-adorm din nou până când toate bucățile se adună la loc.
Te pup Laurica! Multa sanatate si recuperare rapida!