plăcinta asta este mai mult sub forma unei povești decât a unei rețete. rețeta, plecăciuni culinare, îi aparține Cristinei Mazilu și-am urmărit-o cu religiozitate. poate trebuia chiar să mă abat serios de la micuța cantitate de zahăr și să abuzez, dar deh, data viitoare.
am pornit de la două borcane serioase de mure. mi le-a cumpărat el după ce i-am dat o jumătate de oră explicații de genul ”care-s murele”, care-s afinele”, el concluzând cu un ”toate fructele astea-s la fel”. pof, en fin, le-a luat și le aveam în frigider și le pusesem gând rău.
am trecut pe căutat rețete cu mure și-am pornit de la my own guru self-didact extraordinaire, Mazi și na, că la ea m-am și oprit că-mi găsisem ceva pe plac.
suflecat mâneci, făcut aluat, îndulcit (nu suficient, pare-se) murele și chinuială, domle, că tava mea e prea mare și nu-mi ajunge aluatul să le-acopăr. rezultatul a ieșit fain de tot, puțin on the ”ți se strepezesc dinții” side, dar am rezolvat cu niște straturi serioase de zahăr pudră la final.
și-am mâncat și-am dat și la alții și i s-a dus vestea în sat. dar poze cu rezultatul final nu pupați, căci dacă pune careva mâna pe ele, eu ies numai cu văl pe cap pe stradă de-acolo înainte. gulp, e un soi de ce-rețetă-faină-am-tras-dar-nu-vă-arăt-căci-aspectul-strică-tot. ta-taaa. 🙂