Nu-i pentru cine se pregătește, ci e pentru cel ce se nimerește. Cumva, în seara asta, am plecat spre o lansare de ceva cât de cât food related și-am nimerit totuși la aniversarea de 25 de ani a unor studiouri de filmare. N-a fost pentru Laura pregătită să deguste una-alta, ci-a fost pentru Laura ce s-a nimerit să șadă într-o mulțime de oameni diverși și diferiți de her usual crowd, sărbătorind o artă ce de mult o iubește pe-ascuns: regia de film.
Serios acum, povestea-i ilară și simpatică, dar chiar am ajuns la aniversarea de 25 de ani de Castel Film Studios puțin pe nepregătite. Evident, cu invitație, dar tot pe nepregătite. Undeva la 30 de km de București, la Ciolpani, lângă Izvorani, unde nu se-ajunge greu, dar suficient de sinuos încât să te bați singur pe spate pentru c-ai ajuns bine și la timp.
Am ajuns cu-o jumătate de oră înainte de căderea cortinei, dar și cu jumătate de oră mai târziu de întinderea covorului roșu. Am degustat niște muzică portugheză, o tartă cu cremă și-un pahar de prosecco, suficient cât să crească anticipația și curiozitatea. Iar apoi am pătruns într-un teritoriu ca rupt din filme. Un western road, trăsuri parcate, luminițe multicolore, fațade de baruri și bordeluri, case de modă și balconașe de lemn, biciclete și motociclete parcă prăfuite de vreme și oameni care să le dea viață.
Am pătruns într-o scenetă lungă, înjumătățită de-un pod înghețat, o caleașcă acoperită de zăpadă, un izvor verde viu, căsuțe nelocuite sau poate prea des locuite de unii și-alții. Toate închegate cumva fără rost. Lipite între ele, dar totuși din altă scenă. Loc de jucat gelozii, loc de încasat datorii, pridvor de găzduit un taraf sau trăsură de găzduit un violonist.
