Foi de Jurnal

Neputința luată prin surprindere de o furtună într-o duminică

timisoara

Duminică eram într-o amețeală post-Predeal pe când au început să-mi sune alarmele personale: messengerul disperat, facebookul dârdâind, telefonul plângând. Ceva furtună lovise Timișoara, orașul meu natal, și mă întrebau unii și-alții dacă ai mei sunt bine. Parcă știam în sinea mea că-s bine, dar cine oare era bine și cine nu în clipele alea?

I-am sunat pe-ai mei, am aprins televizorul, mă cruceam în sinea mea la niște terase întregi zburând prin centrul orașului în imaginile din transmisiunea tv, îi spuneam câteva bravo-uri bunică-mii c-a decis să rămână în vizită la oamenii la care se-afla odată ce-a început furtuna, scroll-uiam prin poze de Whatsapp și habar nu prevesteam cât de urât avea să iasă.

Am rămas la curent cu the aftermath și-am cam tăcut. Sunt aici, restu-s acolo și nimic din ce-aș putea spune n-ar putea ajuta. Dar a trecut o seară și-o dimineață și m-am mai scuturat nițel: apăreau tot mai multe fotografii din orașul șters de furtună, apăreau tot mai multe declarații lipsite de coloană vertebrală, niște marked as safe, știri cu orașe-n beznă și tot mai multe opinii.

A fost o furtună puternică. Suficient de puternică cât să dărâme 3.000 de copaci, să smulgă cu totul acoperișuri de piețe, cel al Primăriei, cel al Filarmonicii, să strice spitale și școli, să culce la pământ poarta de la intrarea în oraș, ‘renovată’ în 2015 cu 50.000 euro și, lipsit de orice preț posibil, să ia cu sine cinci vieți omenești în județul Timiș. Și stupizenia situației este că, de rușinea celor care repară orașul, celor care își evaluează zilele astea daunele, celor care încă așteaptă să le revină lumina, celor care-și plâng răniții, pierduții și pierdutele, ne este greu să spunem că furtuna asta nici nu a fost un dezastru natural comparabil cu, să spunem, recentele evenimente din SUA.

Și nu vreau să fac o comparație cu ce-au înfruntat americanii și ce-au reușit să țină ei sub control și ferit în fața dezastrului. Ci vreau să compar reacția și pregătirea noastră. Lucru care-mi stă tot mai mult în minte de când am citit DOR-ul de vară și articolul despre inevitabilul cutremur ce va lovi România.

Dacă ne-am fi confruntat cu o furie brută a naturii, similară cu ce-a lovit SUA în perioada asta, n-am mai avea de ce să ne mai avertizăm deținătorii de panouri publicitare căci alea ar fi cea mai mică problemă a noastră. În picioare n-ar mai rămâne decât scheletul Casei poporului și nimeni să-i mai spună povestea. E o crudă poveste din spatele suferințelor ce-s încă fierbinți: sunt reacțiile de căcat ale liderilor ce-au ieșit să propună un jeg de lege pentru ca vântul să nu mai bată, care n-au știut cum să se scuze decât acuzând presa de penibil, fiind buză-n buză cu împrejurarea.

Nu suntem pregătiți de nimic și la fiecare dezastru care tot vine să ne-o tragă ne promitem că schimbăm noi ceva. Râdem de alarmele de dezastre naturale în fiecare miercuri din lună și totuși nu le auzim atunci când trebuie. Nu ne interesează de toaletări de copaci, dar scrâșnim din dinți când ne fură oamenii dragi, trași din pământ de un vânt de 100 km/h. Nu votăm, votăm aiurea, votăm în scârbă și-n răzbunare și apoi tot noi strângem, chibzuim și construim la loc familii și orașe după catastrofe. Iar autoritățile intră-n autosesizarea de după astfel de pierderi de vieți pentru ca două luni mai încolo să lase totul uitării, sperând că și noi facem la fel.

fără ♥ ♥ ♥,

laura logo

Interacționează cu mine :)

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.