M-am trezit haotic și brusc astăzi. Și-asta e vina lui ieri. Pentru că ieri am mai învățat una grea, dar am învățat-o printre zâmbete. Am mai învățat o lecție jusqu’à la vie. Că bucuriile n-au termen de valabilitate.
Am să dreg și puțin context și-apoi am să mă explic. Ieri am ajuns în Timișoara dis-de-dimineață ca să strig și eu prezent la catalog. După 10 ani, la liceul Pedagogic Carmen Sylva se striga iar catalogul 12D și-am știut că tre’ să fac orice să fac parte. De ce? Nu ca să ratez selfie-urile cu dragii mei, deși și-astea vor alimenta amintirile și bucuriile reutilizabile. Dar nu aveam cum să nu servesc o porție de fericirea de asta.
Și-am petrecut o mână de ore acolo, cam pe cât petreceam înainte zilnic împreună, la școală, absorbind ce-am putut de pe fețele tuturor și comparând cu ce-aveam eu în amintiri. Asta pentru că Bucureștiul mă împiedică să ajung la fiecare ciocolată caldă cu ei iarna, fiecare limonadă cu zmeură cu ei vara și-altele așa. Deci asta trebuia să se întâmple. Și-a fost de-o bucurie mare și de-o vindecare sufletească și de-un vă mulțumesc că sunteți bine și că vă văd cu zâmbetul pe buze, indiferent de ce-ați îndurat în ultimii zece ani, încât nu s-au inventat încă cuvintele pentru asta.
Și-apoi am plecat cu toții către casă, fiecare cu graba lui, cu ceea ce era mai important pentru el ieri, vineri, 21 aprilie: un bebe care-așteaptă, un electrician, o altă ieșire pentru bătut în cuie un itinerariu de vacanță, fiecare cu tot ce contează pentru el. Dar știu c-am ajuns cu toții puțin altfel acasă. Și-am încercat s-o portretizăm mai departe. Să vadă lumea puțin din ce ne face sufletul să zâmbească astăzi. Bine, ieri.
Și-acum să-mi explic eu bucuria. E o treabă de-aia încărcată de emoții bune, de liniște pe buze. De ți-e frică să-i rostești numele că -puf- dispare. A fost ieri și-este și-azi, când zorile mi-au zis să trec la scris acum cât totul este proaspăt – o bucurie la care o să vrei să te întorci mereu. Pentru că nu are de ce să își piardă valabilitatea vreodată.
Sunt clipe care te fericesc atât de mult, care vin exact în momentul ăla al vieții tale în care aveai nevoie să-ți validezi astfel de sentimente, astfel de gânduri și mulțumiri. Și-ți umplu sufletul în ziua aia. Căci vorbim de timp. Și mai resimți rămășițe de zâmbete și-n ziua următoare. Și poate o mai menționezi de câteva ori în săptămâna ce vine. Și poate mai împărtășești câteva fotografii altora – să fie și ei martori la sufletul tău plin. Și dup-aia cade în amintiri, cum bine ne spunea diriginta. Și cu puțin noroc, în 21 aprilie 2018, Facebookul îți aduce aminte că acum un an erai un om plin de suflet.
Și-s multe tipul ăsta de amintiri. Și pe toate le trecem prin ritualul ăsta. Și-apoi revenim repejor la o ușoară banalitate, greu să i te opui zi de zi. Sunt iar cele cinci zile de luni până vineri, iar așteptări și vise pe care le cauți prin blurr-ul zilnic, iar trăiești doar cu gândul la următorul high al vieții tale. Însă bucuriile sunt reutilizabile. Amintirile acestea merită să primească certificat de garanție. Să le spui: știi ce? mi-ai adus în mare hal zâmbetul pe buze. te păstrez cu sentimentele tale frumoase pentru vreo 30 de ani. pentru că umanul din mine merită să refolosească bucuria aia zilnic, merită să n-o lase în pace, să îi dea iar și iar play și să-l facă iar să zâmbească. în clipele cele mai grele, trebuie să-și poată reaminti cu ușurință că bucuriile lui pe termen lung sunt mai mult decât tristețurile lui care primesc de-obicei mai multă grațiere și timp de reflexie.
Count your blessings. Am ajuns să am 28 de ani și să-mi număr bucuriile. Să mi le păstrez lipite pe-un sticker deasupra periuței de dinți, castronului de cereale, aplicației mele favorite din telefon, tastei Enter de la laptop, clanței de ușă și-oriunde îmi cad ochii și gândurile. Pentru că sunt bucurii cu termen mare de valabilitate și sunt bucurii reutilizabile.
