azi am trecut printr-o nu chiar pregnancy scare, ci printr-o adopție scare, serios. lansez Facebook-ul în tabul său obișnuit și dau să deschid un mesaj. era de la o prietenă bună, prietenă veche, prietenă dusă cu pluta și recunoscută pentru asta.
îmi permit să o descriu așa pentru că m-a băgat în sperieți. literally.
mesajul ei sună cam așa:
”Buna Laurici,
Am un copil, pe Carlos! Sunt atat de fericita, l-am adoptat. Deocamdata va sta la mine, apoi il duc acasa, mama moare de dragul lui. Nu am conditii aici, imi insenineaza viata. Te pup”
ei bine, în acel moment a pornit turul de întrebări, țipătul ”boyfriend, vino repede, jur că nu ai să crezi ce s-a întâmplat” și în cele din urmă, apelul telefonic ”Ionică tre să audă asta”.
ea îmi răspunde jovială că are 3 ani, că îl cheamă Rafael. îmi și imaginam un bebeluș hispanic cu bălușe la gură, super bulversat în camera de cămin a prietenei mele. îmi imaginam deja că va crește cu șaorma și că trebuie să merg săptămâna viitoare cu niște hăinuțe și esențiale.
în cele din urmă află și Ionică, la telefon, prima ei grijă fiind că prietena noastră a ”furat” un copil și că va face ”pușcărie”, nonetheless.
în timp ce rămânem noi trei, șocați, eu am continuat să tastez cu tânăra mămică, întrebând-o chestii. în cele din urmă, îmi spune că stăpână (aici am început să devin ușor suspicioasă) era alergică la el. ce mamă, îmi spun eu! dar toată bomba s-a desumflat când mi-a spus că are CIP și vaccinurile veterinare la zi, plus multe jucării și fundițe.
nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la cum o crăpa Rafel jucându-se cu rochiile de mătase ale ei, mor de râs. că așa merită. că așa râde și ea acum, când a aflat povestea din spatele poveștii. phew, chiar că adopție scare, parol!
ta-taaaa!
