Într-una din zilele friguroase ce-au trecut, mai exact într-una din serile cu ce mai ronțăim și noi, în condițiile în care o ieșeală până la Mega Image e exclusă termic, am făcut ceva mișto.
Eu știam oricum că am o cămară bine dotată – gen supraviețuim vreo 2-3 săptămâni în plus față de restul omenirii în cazul unui dezastru meteorologic – dar mi-am dovedit-o din nou. Am scos un borcan de pesto, am scos susan negru și-o foaie de aluat de plăcintă și-am comis o porție de sărățele/grisine faine foc.
Pe când mi s-a dezghețat suficient aluatul de plăcintă – ăla gen foietaj, da? -, l-am întins pe-o suprafață acoperită cu făină și l-am mânjit integral cu juma borcan de pestp genovese, cel clasic, cu busuioc, plus un praf de sare, plus susan negru. Am tăiat aluatul în fâșii pe lățime, iar fășiile astea le-am răsucit nițel cât să aibă aspectul ăla clasic de sărățele, you know what I’m sayin’?
Tavă, hârtie de copt, sărățele, 200 de grade, 20-25 minute, cu întoarcerea tăvii la jumătatea timpului.
Au ieșit atât de bune încât în seara următoare am mai tras o tură. Și-am făcut și una de plăcințele cu dulceață și fructe de pădure. Practic, am mâncat atâta foietaj săptămâna asta încât mă transform treptat într-un acordeon uman, făcut din straturi straturi de mâncare și fericire post-ingerare-mâncare.
♥ ♥ ♥ & născociri de moment,
